Moștenirea tăcerii: Psihologii explică trauma transgenerațională a represiunilor comuniste

Importanța vitală a confruntării cu trecutul traumatic și mecanismele psihologice care stau la baza tăcerii colective au fost temele centrale abordate de psihologul Zinaida Bolea în cadrul dezbaterii de la Festivalul de Film și Istorii de la Mereni. Aceasta a explicat conceptul de „traumă transgenerațională”, arătând cum suferințele cauzate de represiunile comuniste nu s-au stins odată cu victimele directe, ci au fost transmise, conștient sau inconștient, generațiilor următoare.

Potrivit Zinaidei Bolea, orice societate, asemenea unui individ, are nevoie să-și cunoască și să-și integreze întreaga biografie, inclusiv perioadele dureroase, pentru a avea o „viață demnă și integră”. Tăcerea impusă de regimurile totalitare, care interzic gândirea critică și oferă adevăruri prefabricate, creează „pete albe” în memoria colectivă. Deși dureroasă, confruntarea cu aceste traume este un pas esențial spre vindecare.

Transmiterea traumei se realizează pe două căi. Pe de o parte, prin poveștile spuse de supraviețuitori, adesea fragmentate și încărcate de durere. Pe de altă parte, trauma se transmite și prin tăcere, prin non-verbal: prin frica inoculată, prin secretele de familie, prin emoțiile neexprimate care persistă în mediul familial. Supraviețuitorii, a explicat Bolea, au ales adesea tăcerea pentru a-și proteja copiii și nepoții, temându-se că stigmatul de „dușman al poporului” le-ar putea afecta viitorul într-un stat totalitar.

Această tăcere a fost însă o sabie cu două tăișuri. Nepoții deportaților, de exemplu, au crescut adesea fără a cunoaște istoria reală a familiei lor. Când, în cele din urmă, aflau adevărul, reacțiile erau complexe: de la neîncredere („oare chiar așa a fost?”) la conflicte interioare grave, presupunând că bunicii lor „trebuie să fi făcut ceva rău” pentru a merita o asemenea pedeapsă.

Zinaida Bolea a subliniat că responsabilitatea vindecării nu aparține doar indivizilor, ci și statului. Lipsa unei condamnări ferme a crimelor comunismului și a unui proces de justiție restaurativă în Republica Moldova a lăsat victimele și urmașii acestora singuri în fața traumei. Atitudinea statului este crucială, a concluzionat ea, deoarece doar prin recunoașterea nedreptății și prin asumarea responsabilității se poate crea un cadru sigur în care societatea să poată, în sfârșit, să vorbească, să înțeleagă și să se vindece.